Numai cu acordul pastorului?

2.10.2016 postat

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.” (1 Corinteni 13: 4-7)

Am început astfel, pentru că, dincolo de înțelegerea dintre părți, consființită prin acord de mediere, uneori povestea este una tristă. Tocmai din acest motiv, afectați de evenimentele prin care au trecut, foștii soți preferă să încheie capitole din viață, printr-o ultimă - poate singura înțelegere la care au ajuns împreuna: aceea că nu pot continua ca și cuplu căsătorit. Ce se întâmplă oare când o căsnicie este activată și întreținută numai de argumente religioase, indiferent care ar fi acestea? Rămâne de vazut!

În cazul de față, cea care a inițiat procedura de invitație la mediere a fost doamna, printr-o scrisoare care m-a impresionat. Cu acordul dânsei și păstrând confidențialitatea datelor personale, am să v-o împărtășesc, cu speranța că învățăm unul de la celălalt întotdeauna ceva.

Este o poveste pe care fiecare trebuie să o filtrăm prin prisma propriei minți și inimi.

”Am trecut prin multe lucruri, încât nu știu cu ce sa încep...Eu și soțul meu ne-am cunoscut acum aproape doi ani. Facem parte din aceeași comunitate religioasă. Nu pot spune că a fost dragoste la prima vedere, deși el susține că așa a fost, în cazul lui. Acum, privind în urmă, mă văd ca o fată naivă care l-a crezut și cu timpul a început să simtă ceva, iar el a devenit atât de insistent încât am hotărât să-i acord o șansă. Am început să ieșim în luna noiembrie, iar lucrurile au avansat foarte repede. Deși nu ne cunoșteam mai deloc, de Sărbători m-a invitat să mergem împreună la părinții lui și să rămânem cam o săptămână. Eu l-am refuzat, el s-a supărat, nu îmi mai răspundea la telefon. Așa că i-am sunat pe ai lui, să văd ce s-a întâmplat. Până la urmă l-am gasit, mi-a spus că era atât de supărat încât nu voia sa vorbescă cu nimeni. Am hotărât să dăm uitării incidentul, a mai trecut puțin timp, a venit Valentine Day, iar el mi-a dăruit un inel de logodnă, cerându-mă în căsătorie. Cum nu știam ce să-i răspund, pentru a nu provoca din nou vreo reacție neașteptată, l-am îmbrațișat doar, fără să-i dau un răspuns concludent. Apoi el a vorbit cu tatăl meu, spunându-i depre intențiile lui în ce mă privește. De Paști am acceptat să-l însoțesc la ai lui, știind din episodul trecut cum ar fi reacționat dacă refuzam din nou. El și părinții lui erau deja pregatiți în ceea ce privea viitorul fiului lor, în sensul că voiau să ne căsătorim cât mai repede, pe motiv că tată lui e mai în vârstă iar mama lui era bolnavă și nu voiau să li se întâmple ceva, înainte de a-și vedea unicul copil însurat. M-am lăsat condusă de milă și am acceptat, deși nu îmi doream să mă mărit atât de rapid. Ei au ales data, după care i-au sunat pe ai mei pentru a-i anunța. Părinții mei au apucat să spună doar că e prea repede totul, pentru că ai lui mereu spuneau că se vor ocupa de tot. Chiar și analizele medicale obligatorii pentru căsătorie au apărut gata făcute. După cununia civilă, împreună cu tată lui am vazut câteva locuințe, iar ei au ales una, eu și ai mei fiind total excluși de la orice fel de participare sau părere, pe motiv că principalul sprijin financiar vine de la ai lui și nu de la părinții mei. Totul a fost spus în cuvinte mult mai dure... A urmat cununia religioasă, care nu pot spune că s-a terminat bine. După nuntă, ai mei au fost aproape scoși afară, fiind trimiși acasă, de lucrurile importate urmând să se ocupe noua mea familie. Întrucât banii strânși la nuntă au fost mai puțini decât sperau, ne-am întors acasă deloc veseli, urmând ca luna noastră de miere să fie amânată. Apartamentul l-am cumparat cu ajutorul părinților lui, așa că situația financiară nu era una grozavă. Astfel, el mi-a trimis CV-ul peste tot, preferând să mă oblige practic, să muncesc într-un fast-food, deși îmi doream altceva. Tocmai începusem un master. Părinții mei nici nu știau ce lucrez eu. Între timp, tatăl meu muncea zi și noapte pentru amenajarea apartamentului cumpărat, pentru a contribui și el cu ceva la noua noastră casă. Până se terminau lucrările, stăteam la fratele meu într-un apartament. Avand în vedere situația, relațiile noastre intime erau doar în weekend. Soțul meu a început să își facă tot felul de scenarii, spunându-mi că probabil îl înșel cu cineva și că acel cineva e chiar fratele meu. Am rămas șocată când l-am auzit. A hotărât să ne mutăm de urgență în apartamentul încă nefinisat. A început să mă preseze să avem cât mai repede un copil, pentru ca averea părinților lui să aibă un moștenitor. Sigur că îmi doream un copil, dar nu atât de presată și nu în acel moment, îmi doream să am un loc de muncă mai bun iar casa noastră să fie cât de cât amenajată, să îmi finalizez studiile. Din păcate, lucrurile legate de gelozie, s-au agravat și ele. Mi-a interzis să mă mai vad cu fratele meu, dar și cu tatăl meu. Pare de neconceput, dar din aceleași motive. Cum nu am acceptat să nu îi mai primesc pe ai mei în casă, el arunca tot ce primeam de la ei, inclusiv mâncarea. Încerca să îmi controleze în totalitate viața, limitându-mi acțiunile și deciziile. Când am fost sunată de la o multinațională pentru un job, nu a fost deloc încântat. Contrar voinței lui am acceptat slujba. Ne certam din ce în ce mai des pe motiv că sunt o soție neascultătoare, care nu se supune voinței soțului ei, care face doar ce vrea ea și care nu dorește să îi facă un moștenitor, că vorbesc mereu de părinții mei, în loc să-i dau lui ascultare. Bineînțeles că lucrurile stând atât de rău între noi, un copil nu ar fi rezolvat problemele, din contră, le-ar fi agravat. Mi-a cerut să aleg între el și părinții mei. I-am spus că nu poate să îmi ceară așa ceva, prin urmare a spus să plec din casa noastră și să mă întorc la părinții mei. Am plecat auzind în urmă multe cuvinte urâte, jignindu-mă cu vorbe grele și amenințându-mă că dacă divorțăm să nu cumva să îndrăznesc să îi pretind ceva, pentru că e capabil de orice, chiar să mă omoare atât pe mine, cât și pe ai mei. Mi-am luat câteva lucruri și am plecat în miez de noapte cu un taxi. Mi-am sunat părinții și m-au primit cu brațele deschise. A doua zi m-a sunat pastorul care ne pregatise căsătoria. Bineînțeles că știa doar varianta lui, spunându-mi să mă întorc urgent, fără a lua în serios tot ce spuneam eu că mă doare. Nu am acceptat să mă întorc, așa că soțul meu mă aștepta zi de zi atunci cand ieșeam de la muncă, pentru a vorbi, iar pastorul mă suna mereu să mă preseze ca să îi mai acord o șansă. El îmi cerea iertare printre lacrimi și mă ruga să îl iert, părinții lui insistau să mă întorc, pastorul spunea că mi-am pierdut credința, că mă va da afară din biserică. Toate acestea m-au făcut ca într-un final să cedez și să ma întorc. La foarte scurt timp, aceleași probleme au reapărut: îmi reproșa mereu că mă întâlnesc cu altcineva, atunci când îmi vizitam părintii, că toți complotăm împotriva lui, că eu sunt singura vinovată că relația noastră nu merge, că m-am întors doar pentru că mă interesează banii lui. Orice cadou primeam de la părinții mei, mă acuza că l-am primit de la cine știe cine. Am ajuns din nou la aceleași probleme. S-a făcut din nou un consiliu de familie,  condus de același pastor. De data aceasta nu am mai acceptat nici o amânare, spunându-le că nu mai putem continua relația atât de compromisă și am hotărât să ne despărțim definitiv. Am ales să mă mut eu până se pronunță divorțul și partajul, însă nu a vrut să îmi dea lucrurile până nu semnez renunțarea la orice parte din bunurile comune. Cum am refuzat să fac acest lucru, au urmat telefoane de amenințare, atât din partea lui cât și din partea alor lui. Cheia de la apartamentul nostru a fost schimbata, așa încât nu mai am acces acolo, iar când poliția a venit pentru a lămuri lucrurile, a spus că trebuia să îl anunț că vin în casa lui. Nici nu concepe că avem bunuri comune, deși le avem. Mai nou, în urma discuției cu pastorul, nu concepe să divorțeze, pentru că acesta nu îi dă acordul, întrucât religia practicata de noi nu ne permite asta... ”

In concluzie, în prezenta speță, se pare că ”acordul” pentru semnarea acordului de mediere trebuie să îl dea pastorul. Iar pastorul se ocupa de cu totul altceva decât cu voința părților.

            ”Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. (...) Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. ” (1 Corinteni 13: 1-13)

UA-42855688-1